Viața are dificultățile ei indiferent de locul pe care îl alegem

Ruxandra a trăit în Pesacara, Italia, timp de 4 ani. A avut de mică o slăbiciune pentru tot ce înseamnă Italia. Faptul că a crescut cu emisiuni și cântecele pentru copii în italiană au ajutat-o să descopere frumusețea limbii și bucuria oamenilor de acolo. Inițial a plecat să studieze cu o bursă Erasmus, dar apoi a decis că vrea să locuiască acolo de tot. Cel puțin în acel moment. Și a rămas acolo, s-a îndrăgostit, a învățat, a muncit… a trăit. Timp de 4 ani Italia a fost acasă, însă dorul de familie și alte câteva lucruri pe care le vei descoperi imediat, au făcut-o pe Ruxandra să se întoarcă Înapoi Acasă.

Îți recomandăm să îți iei ceva cald de băut, să te așezi confortabil și să dai un play în surdină mixului de mai jos.

Sursa: YouTube

Ce te-a determinat să pleci în altă țară?

Uh, un mix mai degrabă. În plan practic, oportunitatea unei burse de studii Erasmus, în timpul ultimului an de licență în economie. Nu ieșisem niciodată din țară până atunci, nici măcar în mici excursii cu familia sau prietenii.

Curiozitate era din plin, mai ales că se apropia intrarea României în UE și auzeam vorbindu-se constant despre Europa. În plus, tânjeam după ideea de independență pe care o consideram inerentă într-un loc nou, departe de toate, singură. Eram destul de bulversată emoțional, într-o perioadă dificilă în familie, perioadă care părea a se prelungi pe timp nedeterminat. Iar eu, deși studentă, locuiam în continuare cu părinții și familia extinsă în orașul natal.

Cert este că visam să șterg tot trecutul și să o iau de la capăt. Să am ocazia să mă cunosc, să-mi demonstrez mie că pot să mă descurc și să experimentez traiul altfel. Acela despre care auzeam în discuțiile publice că este mai așezat, mai sănătos, mai curat, mai suportiv, mai prietenos, mai îndestulător, mai senin, mai… oricum altfel decât ceea ce vedeam deja. Deci probabil că am plecat din curiozitate.

Cu ce te-ai ocupat cât timp ai fost plecată?

În primul an am fost pur și simplu o „studentă internațională”. Genul de student căruia îi este permis să lipsească mai des de la cursuri, încurajat să viziteze, să interacționeze, să aprofundeze limba locală. În cazul meu, studentul care și-a căutat chirie, a negociat, a plătit pentru prima dată facturi, a învățat să-și gătească ceva puțin mai complicat decât cartofii prăjiți, și-a gestionat bugetul suplimentat de părinți, a stat la cozi pentru scurte convorbiri telefonice către casă, a plâns mult când s-a lovit de probleme sau a descoperit dorul. Dar a și dansat după pofta inimii în serile cu petreceri Erasmus, s-a minunat de cursurile deschise făcute cu prezentări dinamice și proiector în fiecare sală, s-a bucurat de conversațiile și oamenii noi, poveștile și lumile lor care deveneau în sfârșit palpabile.

Apoi au urmat 3 ani cu zboruri către țară cam de două ori pe an. Am încheiat studiile în România și m-am îndrăgostit de un italian. Ah, n-am povestit despre obsesia mea pentru limba italiană de când mă știu. Copilărisem cu L’Albero Azzurro, Pippi Calzelunghe, festivalul de muzică Zecchino d’Oro și apoi Sanremo. Atunci când prindeam telecomanda disponibilă, televizorul mă teleporta doar acolo. În orașele luminate, în care fiecare clipă părea însuflețită de bucurie, de oameni care râd, dansează și sărbătoresc împreună.

Plecată, părea că lucrurile intră în sfârșit pe un făgaș…al meu. Așa că mi-am căutat un job acolo. După 3 CV-uri depuse pe net, la primul interviu fața în față m-am angajat într-o firmă care realiza proiecte și instalații de panouri fotovoltaice. Mi se părea un domeniu absolut provocator. Eticheta era de asistent director și eu eram fascinată de faptul că mă descurcam în limba lor cu oferte, mailuri și conversații telefonice. Și simțeam că învăț în fiecare zi.

Pe parcursul celor 8 luni angajată mi-au mai fost schimbate etichetele. Dar a început să doară faptul că nu mă puteam folosi de contractul de practică pentru a-mi așeza actele și a mă simți acceptată formal. „Declinul” călătoriei se făcea deja simțit. Începusem să observ cu toate simțurile ceea ce nu funcționa bine nici la ei. Și-au mai urmat doi ani și ceva în care am acceptat joburi sezoniere, instabile și fără planuri de viitor, cât să îmi acopăr toate cheltuielile fiecărei luni.

În paralel mă bucuram de relație, mare, prieteni, handmade-uri și citit. Sau cel puțin așa îmi spuneam atunci. Cel mai probabil așteptam din nou fundul sacului, ca să am puterea să fac o nouă schimbare mare.

Ce te-a determinat să te întorci înapoi în țară?

Picătura care a dat pe-afară a fost mușcătura unui câine. Iar picătura a dărâmat o mulțime de piese de domino instabile adunate în cei 4 ani: nu reușisem să-mi declar încă permanența acolo în lipsa unor acte clare, primeam recomandarea să nu spun că sunt româncă pentru a nu fi agresată de localnici (deși nu m-am ascuns niciodată și nu am avut probleme de acest fel). Nu aveam un medic de familie căruia să mă adresez, nu aveam permis de conducere și oportunitățile de orice fel erau foarte greu de ajuns cu transport public. Tinerii de vârsta mea se mulțumeau cu aceleași job-uri temporare care mie îmi tăiau aripile și nu-mi dădeau ocazia să visez un plan pe termen mediu măcar. Iar partenerul copilărea în continuare, susținut financiar de părinți.

Care au fost informațiile pe care le-ai căutat atunci când ai decis să te muți și unde ai găsit aceste informații?

Nu mi-a fost clar de la bun început că vreau să revin în țară de tot. Mi-am spus doar că revin pentru a face rost de permis de conducere, crezând că acela îmi va redeschide anumite uși în Italia și mă va ajuta să mă reașez mai ușor. Am căutat pe net școli, prețuri, cerințe, durată. În baza lor am decis că am nevoie de 4 luni în România.

Ce factori ai avut în vedere atunci când ai decis că vrei să revii în România?

Dacă țin bine minte, am luat în calcul statusul relației cu partenerul de acolo, speranța că voi putea locui cu părinții o perioadă și liniștea unor bani economisiți.

Cât despre ceea ce îmi era frică să regăsesc în țară, lista era destul de lungă: fețele triste care priveau în pământ, problemele mărunte care iscau certuri, străzile neiluminate pe care evitam să merg seara, vulgaritățile sau tupeul cu care eram abordată de necunoscuți. De toate acestea reușisem să scap în cei 4 ani în Italia și nu știam dacă voi mai avea forța să le înfrunt. Nu îmi era însă teamă cu privire la găsirea unui job, la așezarea unei noi case, la bucuria unei relații mai asumate. Consideram că vor veni firesc, în timp, cu răbdare și implicare personală.

Care au fost dificultățile pe care le-ai întâmpinat în ultimele 3 luni petrecute în țara gazdă?

Cea mai delicată a fost ieșirea din relație. Avusesem perioade în care îmi imaginasem că urma să îmbătrânesc frumos altături de el, în țara „copilăriei mele” din fața televizorului. A mai fost de așezat renunțarea la chirie, găsirea unor înlocuitori, eliberarea camerei. Adunasem destul de multe obiecte pe care nu aveam cum să le aduc în țară dintr-o singură călătorie cu avionul. Plus că încă nu luasem 100% decizia că nu mă mai întorc.

Care au fost aspectele pozitive din prima lună înapoi acasă?

Am regăsit un Brașov curat, luminat și cu zâmbete. Pentru mine acesta era un start minunat. Apoi am reluat legătura cu grupul de munțomani abandonat la plecarea din țară. Și zilele pe munte, alături de prietenii din Clubul pentru Protecția Naturii și Turism, au fost terapeutul meu neașteptat. Nici nu-mi dădeam seama cât de mult îmi lipsise, în anii petrecuți la mare, muntele aproape de casă.

Care au fost aspectele negative din prima lună înapoi acasă?

Dorul de oamenii dragi lăsați acolo. Dificultatea de a vorbi în limba română, deși nu mi-aș fi imaginat vreodată că este posibil. Și întrebarea sâcâitoare dacă nu cumva greșesc revenind în țară.

Care au fost planurile tale după ce te-ai întors înapoi acasă?

Mă minunez de faptul că nu am mai luat în serios gândul de a pleca din țară.

Au fost o mulțime de suișuri și coborâșuri pe toate planurile. Dor îmi este în continuare de tot ce înseamnă Italia pentru mine. Și chiar plănuisem o vizită-sărbătoare în acest an, amânată din cauza Covid. Cert este că sunt destule resurse și la noi. Ocazii pentru locuri de muncă absolut decente și constructive, oportunități pentru antreprenoriat, deschidere pentru implicare civică și voluntariat. Oferta evenimentelor culturale este din ce în ce mai vastă, simt că nevoile își găsesc un ascultător informat și că dacă pun și eu osul la muncă, micile probleme au o soluție în timp real.

În cei 10 ani m-am bucurat de o reapropiere de părinți, ajungând să savurez conversațiile cu ei și timpul de calitate petrecut împreună. E atât de liniștitor să simt că nu mai fug de ei, de trecutul meu, de mine. M-am ancorat în prietenii în care mă simt susținută, ascultată, acceptată așa cum sunt. Mi-am deschis uși către activități care să mă energizeze și să mă țină în formă: drumeții montane, călătorii în țară, alergare, orientare sportivă, dans, etc. Mă provoc în colaborări cu ONG-uri locale, din dorința de a netezi colțurile care m-au făcut pe mine să fug acum 10 ani. Și îmi propun zilnic să mă bucur de ceea ce am aici.

Ce ai aflat ulterior despre tot acest proces, dar ți-ar fi plăcut să știi înainte să te muți?

Mi-ar fi plăcut să am convingerea că îmi pot construi o viață pe placul meu și aici. Probabil că aș fi bâjbâit mai puțin în încercarea de a mă reașeza.

Cum te simți acum că te-ai întors în România?

Mă simt mai împăcată cu mine. Din Italia mă simțeam vinovată că mi-am abandonat familia și prietenii. Acolo era mereu prezentă întrebarea „Cum ar fi fost dacă nu aș fi plecat?”. Aici acesta este firescul. Cu frici, tristeți, furii temporare, dar ce om nu le are? Cu destul loc de bucurii și aici 🙂

Ce sfaturi ai da cuiva care se gândește să revină în țară?

Cred că depinde mult de ceea ce îl mână, de motivația pe care o are. Eu una nu țin morțiș să rămânem în țara în care ne naștem. Sunt destule situații în care viața personală sau profesională ne leagă de alte meleaguri, fără să fie un lucru negativ. Pentru cei ca mine însă, care au fugit din țară din variate motive și nu au plecat asumat și conștient, e cu siguranță loc de bine și în România.

Hai să ne privim în oglindă, să așternem gândurile pe foaie, să povestim cu prietenii despre întrebările personale. Să ne dăm ocazia să explorăm posibilitățile și, dacă simțim că e loc de întoarcere, să avem încredere că toate se așează. Poate nu de la sine, poate nu într-un timp record. Dar cu susținerea celor dragi, curaj și perseverență, poți cu siguranță trăi pe gustul tău și în România!

Ce pași ar trebui să urmeze cineva care se gândește să se întoarcă?

Cred că îmi este greu să împart în pași pentru că fiecare are o altă motivație, un alt istoric, alte așteptări pentru viitor. Ce consider util totuși este un fond de economii care să ofere un buffer temporal.

E nevoie de timp pentru reacomodare, în mod special pentru cei care au stat peste hotare mai mulți ani. Iar timpul poate fi investit în odihnă, descoperirea țării cu ochi curioși, construcția unei rețele de persoane suport, explorarea oportunităților de muncă. Sigur, acest lucru nu este posibil în cazul tuturor, așa că rămâne importantă susținerea apropiaților.

Apoi, să se informeze din surse variate despre punctul în care se află orașul cunoscut sau o localitate nouă care sună tentant, cu tot cu opțiuni pentru petrecerea timpului liber sau tipuri de probleme recurente. Să deschidă subiectul resurselor financiare viitoare, aplicând pentru posturile disponibile sau conturând planul de afaceri dorit.

Să își așeze cu răbdare lumea începută peste hotare, să își pună în bagaje lucrurile dragi și să păstreze legătura cu oamenii importanți. Să se simtă mereu liberi să facă o nouă schimbare, ghidați de intuiție, cu încredere în ei și în viitor.

Nu te-am întrebat, dar ai vrea să ne mai spui că….

Probabil că dacă aș putea da timpul înapoi, tot aș vrea să plec și să locuiesc și acolo. Aveam nevoie să aflu că diferențele reale nu sunt atât de mari, că viața are dificultățile ei indiferent de locul pe care îl alegem și că resursele sunt defapt în noi, în schimbările pe care le facem, în oamenii pe care îi păstrăm aproape, în determinarea cu care construim noi înșine.

Mulțumesc pentru ocazia de a retrăi și împărtăși!

Jos pălăria pentru inițiativa „Înapoi acasă”! Sunt convinsă că este un instrument util și bun!

Un gând despre „Viața are dificultățile ei indiferent de locul pe care îl alegem

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: