10 august, Înapoi Acasă

Inquam Photos/Adriana Neagoe via REUTERS

În urmă cu doi ani, sătui de ce se întâmplă în România, după o experiență lamentabilă a alegerilor europarlamentare, după stat la cozi interminabile, o parte dintre noi s-au întors acasă.

La vamă s-a stat la cozi cam cât s-a stat și la alegeri.

Ne-am săturat de cum merg lucrurile și am plecat, rând pe rând, din țară. Am plecat pentru mai bine. Am contribuit, totuși, în continuare la schimbare, de departe.

În repetate rânduri, prezența la vot în Diaspora a fost copleșitoare, contrar celei din țară, deși condițiile de participare la această activitate civică nu au fost cele mai fericite întotdeauna.

Am continuat să mergem la vot pentru că ne doream să ne întoarcem înapoi acasă. Speram că lucrurile se vor schimba în bine. Și am tot sperat.

Când mult devine prea mult

Picătură cu picătură, s-a umplut paharul, iar 26 mai a fost un declanșator puternic, care ne-a făcut pe noi, cei din diaspora, să zicem: STOP! A ajuns!

Chiar dacă am ales să plecăm asta nu înseamnă că odată cu ieșirea din țară ne pierdem drepturile. Rămânem cetățeni români și ne luptăm în continuare pentru ca țara asta să se facă bine.

S-a venit acasă cu tristețe în suflete, pentru că nu e o bucurie să revii știind că cei care conduc țara luptă pentru interesele personale și atât. Că cei care ar trebui să își facă jobul pentru noi, de fapt ne-au aruncat într-o cutie cu capac, undeva prin debara.

Pe lângă tristețe în sufletele oamenilor, a fost, însă, speranța. Combustibilul acesta care ne-a adus mereu împreună în piețe și ne-au dat forță să strigăm.

De la speranță la dezamăgire e doar un pas

Oamenii au venit pașnici. Au venit să-și spună un of. De la mii de kilometri distanță, cu familii, prieteni și copii. Le-a fost ușor? Sigur nu. Dar au simțit că le-a ajuns cuțitul la os.

Au avut încredere că venind în masă, vor sensibiliza pe cineva. Că se vor putea face auziți, dar și ascultați.

Ce au primit în schimb?

Gaze și dispreț. Un comportament mizerabil, de la cei care ar fi trebuit să fie de partea lor, să-i protejeze!

Către București, i-a condus speranța. Înapoi, dezamăgirea.

Ce facem azi?

La 2 ani de la acea zi neagră, încă nu e nimeni tras la răspundere. Nu e nimeni vinovat pentru cele întâmplate!

Oamenii nu au uitat și nu vor uita. Această zi va rămâne mereu în memoria noastră, atât acelor care au fost acolo fizic, cât și a celorlalți, solidari cu ei. Pentru că este despre noi toți.

Am scris toate lucrurile astea azi, pentru că e nevoie de noi acasă. Pentru că am locuit în alte țări, unde am văzut că lucrurile pot merge bine, că ele se pot întâmpla lin și firesc. Suntem datori să punem aceste bune practici în bagaj și să venim cu ele înapoi acasă.

Avem o datorie morală față de noi și față de cei dragi ai noștri.

Nu e ușor și probabil că va dura încă vreo 10, 15 sau 20 de ani.

Dar schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Hai să ne întoarcem și, împreună cu cei pe care i-am lăsat în urmă, să clădim un viitor mai bun, acasă.

Adelina

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: